Este dimineata, devreme, intr-o zi frumoasa de vara. Caldura soarelui incepe sa ne topeasca, trecand dincolo de norii care puncteaza cerul albastru. Cand soarele se elibereaza complet din nori, lumina lui coboare asupra copacilor, facand frunzele din varf sa straluceasca in culori deschise, in timp ce frunzele de la baza continua sa aiba o nuanta mai inchisa, care se dizolva in cafeniul trunchiului. Totul straluceste intr-un veritabil festin al simturilor.
Tao (dao) se afla in toti acesti copaci, la fel cum exista in intreaga natura. Se afla inclusiv in natura umana, in mine, cel care observ acest peisaj (observatorul este simultan subiect si obiect). Copacul exista, eu exist, iar Tao exista deopotriva in copac si in mine. Daca doresc insa sa scriu sau sa vorbesc despre acest copac, sunt nevoit sa folosesc simboluri – cuvinte – iar aceste cuvinte ma indeparteaza de realitatea lui Tao, a copacului si a mea.
Imi propun sa analizez mai atent ce se intampla. In fata mea se afla un copac mare. Este cat se poate de real, si daca ma apropii suficient de mult de el ii pot observa scoarta aspra si suprafata catifelata a frunzelor.Cu vantul pe care il folosesc, „copac”, nu are nici scoarta , nici frunze. Este alcatuit din cateva sunete, pe care am convenit cu toti ceilalti sa le folosim ori de cate ori dorim sa numim aceasta realitate, a copacului. Daca repet la infinit aceste sunete – co-pac, co-pac, co-pac, co-pac, co-pac – ele isi pierd complet intelesul, devenind un fel de vacarm care nu are nimic de-a face cu realitatea magnifica din fata mea.
In mod conventional, oamenii au atribuit lucrurilor nume si semnificatii. De pilda, ei au stabilit ca aceste doua silabe – co-pac – reprezinta simbolul care desemneaza aceasta planta mare, cu radacinile adanc implantate in pamant. Orice limbaj include un set de simboluri menite sa descrie universul, adica acea creatie care emana din Tao, fiind totodata una cu el, dupa cum afirma Chuang Tzu. In mod logic, folosirea limbajului uman pentru a descrie aceasta origine imateriala a creatiei pare suspecta. Incercand sa descrie, limbajul nu reuseste decat sa descrie realitatea. El este alcatuit insa din acele simboluri cu care opereaza mintea; din aceast motiv noi ne amagim convingandu-ne ca realitatea desemnata de ele este la fel de autentica precum cea obiectiva.
Atunci cand ii dam un nume pentru a putea vorbi despre el, copacul devine un concept izolat in mintea noastra, un lucru, pe care il separam din pamantul din care creste si de cerul care il hraneste. Copacul devine astfel o notiune abstracta separata de mediu, desi in realitate cele doua aspecte nu pot fi separate. Este o separare artificiala, operata de mintea noastra, iar noi ne lasam amagiti de ea. Copacul nu este un obiect, un lucru, ci un proces aflat intr-o continua transformare, o curgere si o devenire constanta.
In fiecare an, el trece prin ciclul sau de inmugurire primavara, inflorire vara, desfrunzire toamna si odihnire iarna, intr-o stare de goliciune deplina, pana la urmatorul miracol al inmuguririi din primavara care vine. Chiar inainte de a ma naste eu, observatorul, acest copac si-a inceput viata sub forma unei seminte minuscule, care a acrescut si s-a dezvoltat, transformandu-se intr-un copac matur, care va imbatrani si va muri atunci cand ii va sosi timpul (daca nu cumva va fi smuls din radacini de vreun uragan). Privit dintr-o perspectiva temporala, copacul este mai degraba un proces in devenire decat un obiect.
La fel si eu, persoana care il contempla, sunt supus aceluias ciclu al nasterii, cresterii, dezvoltarii, imbatranirii si mortii. Si eu sunt un proces, o curgere, un eveniment intr-o continua schimbare, de la celulele care se regenereaza zilnic si pana la parul care continua sa imi albeasca cu trecerea fiecarui an. La fel ca si copacul, nici eu nu sunt un obiect sau un lucru separat de mediul in care traiesc. Pentru o banala plimbare am nevoie de pamantul de sub talpile mele care sa ma sustina; la fel, fara aerul din jur nu as putea respira, iar existenta mea ar inceta instantaneu. Mintea ne amageste, facandu-ne sa credem ca suntem creaturi independente, separate de restul, o insula a egoului in interiorul pielii noastre, dar in realitate facem cu totii parte integrata dintr-o imensa retea de relatii. Atunci cand aceste relatii se vor degrada sau vor fi distruse, existenta noastra va inceta la randul ei.
Dupa cum putem vedea, copacul despre care dicutam nu este adevaratul copac. Realitatea nu poate fi cuprinsa si descrisa in cuvinte. Simbolurile nu pot fi reale, cel putin nu in maniera in care este realitatea. Oricat de mult ne-am amagi cu ele, mai devreme sau mai tarziu vom descoperi ca simpla rostire a cuvantului „apa” nu ne va potoli setea, la fel cum mancarea unor bancnote nu ne poate potoli foamea.
De aceea „Tao” despre care vorbim nu este adevaratul Tao. Orice am spune despre el, nu vom face decat sa descriem un concept care exista in mintea noastra si nu pe Tao insusi. Tao poate fi descoperit, dar intr-o alta maniera, nu cu ajutorul cuvintelor si al simbolurilor. Viata trebuie exprimata direct, caci numai prin aceasta experienta ne putem apropia de ea.
autor: Mark Forstater – Invataturi spirituale despre Tao
